Motto: „… ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi”
„Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Si oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge dar ei n-au putut.”
Aceste cuvinte le spune un om din mulțime venit cu fiul său să încerce și o ultimă soluție pentru a dobândi vindecarea fiului său. El arata foarte clar formele în care se manifesta duhul prin fiul sau. Ca unul ce trăise astfel de episoade în mulți ani și care încercase toate mijloacele pentru a obține vindecarea, nu se mai amăgea că ar fi o boală pe care medicii ar putea să o vindece. Unii ar putea spune, că simptomele sunt cele ale bolii epilepsiei. Dar câți din bolnavii epileptici au îndemnul să se arunce în foc și în apă ca să-și piardă viața? Pentru că la întrebarea Mântuitorului: „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?” El îi răspunde că din pruncie și ca să întărească afirmația lui că este vorba de un duh mut, continuă spunând:„Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă ca să-l piardă.” El crede poate că Hristos este unul din vracii sau medicii pe care i-a cercetat în anii în care căuta vindecarea fiului săi și de aceea îi descrie foarte clar toate formele în care se manifesta posedarea ca să nu facă greșeli atunci când pune „diagnosticul”. Iubirea acestui tată se vede și prin faptul că cere mai întâi ajutorul apostolilor, probabil atunci când primiseră putere să scoată duhurile necurate și să propovăduiască câte doi prin cetățile din Israel. Aproape deznădăjduit, el apelează la cel care era în mintea și pe buzele tuturor concetățenilor săi, Iisus din Nazaretul Galileii, prorocul și învățătorul care făcea minuni nemaiîntâlnite. Cu aceste speranțe vine el dar și cu îndoiala în suflet că poate nu va reuși nici El să-l ajute pe dragul său fiu, asemenea ucenicilor.
Poate acestor îndoieli în credință ale tatălui, sau poate celor existente în mintea apostolilor sau a oamenilor prezenți acolo, Hristos le adresează cuvintele: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” Privite din perspectiva bunătății și iubirii Sale ca fiu al lui Dumnezeu aceste cuvinte ne par înfricoșătoare. Ele ne arată îndelunga răbdare pe care o arată Dumnezeu față de noi, față de gândurile noastre ticăloase și necredincioase, față de cuvintele și faptele noastre rele. Omul acela, în durerea și dragostea pentru fiul său nu a mai luat în seamă că necredința lui este poate una din cauzele pentru care fiul său este demonizat. În îndelunga conviețuire cu un fiu pe care îl iubea dar care devenise locuință și pentru un duh rău, tatăl împrumutase din gândurile și stările sufletești pe care vicleanul le răspândea în jurul său ca o duhoare rea. Chinuit și limitat de propriile credințe care nu-l ajutau prea mult în lupta cu lumea întunericului, tatăl găsește totuși putința de a primi și inspirația gândului bun și de căuta cu orice preț vindecare pentru fiul său. Cu această negură de gânduri și de sentimente amestecate omul vine la picioarele lui Iisus, împlorându-l cu durere și disperare:„Dar de poți ceva, ajută-ne, fiindu-ți milă de noi.” Spune despre fiul său și despre sine ca despre o singură persoană. Tatăl este unit în durere și suferință cu fiul care nu mai poate face nimic pentru el. Posedarea de către cel rău îl transformă pe fiul său într-o închisoare în care domnește întunericul și disperarea. Tatăl luptă cu toate puterile ca și pentru sine și de aceea spune „fie-ți milă de noi”! Vedem aici extraordinara legătură sufletească între un copil ajuns astfel încă din pruncie și tatăl său. Să ne gândim că acest tată nu s-a bucurat de copilăria fiului său, nu a fost fericit văzând cum se joacă, cum vorbște, cum aleargă și cum face toate cele ale vârstei inocenței. Toată copilăria lui o petrecuse îngrijându-se să nu-și facă vreun rău, să nu i se întâmple ceva rău. În această situație ne regăsim și noi, care, din fii și moștenitori ai împărăției lui Dumnezeu, creați să ne bucurăm de iubirea și fericirea veșnică pregătită pentru noi, am ales poftele și îndrăcirea care ne vin din ele. Din fii ai luminii am ales întunericul și toate necurățiile. Totuși purtarea de grijă a Creatorului nostru nu ne părăsește nici o clipă, chiar dacă noi rămânem nesimțitori față de iubirea Lui ceea arzătoare. Cât va fi cu noi această iubire ne spune însăși iubirea întruchipată: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului Amin” (Mt. 28, 20).
Pentru iubirea Sa de oameni Dumnezeiescul Mântuitorul miluiește pe tatăl iubitor de fiu, nu înainte să-i arate puterea credinței: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”. El îi arata și ne arată rezolvarea cea mai simplă a tuturor problemelor cu care ne confruntăm în viața noastră, probleme ce au apărut datorită necredinței noastre și care se sfârșesc prin credința noastră. El ne arată că virtutea credinței stă și în puterea noastră. Această putere se întărește în noi prin două lucruri: mărturisire și lucrare. Mărturisirea pe care o facem prin cuvânt și prin fapte bune; prin cuvânt arătăm credința noastră creștin ortodoxă iar prin fapte bune dovedim că suntem împlinitori ai poruncilor credinței. Mărturisim atât înaintea oamenilor cât și a lui Dumnezeu. Mărturisim când suntem văzuți dar mai ales când nu ne vede nimeni, prin viața lăuntrică pe care a o ducem. Cuvintele, „Cred Doamne! Ajută necredinței mele” arată renașterea acestui om spre o nouă viață în Hristos și la care suntem chemați și noi în fiecare zi. Strigătul de confirmare alungă necredința din sufletul tatălui iar Hristos aduce pacea Sa în sufletului lui și al fiului său, prin alungarea duhului necurat.
Este de remarcat modul cum reacționează mulțimea de oameni ce era acolo. Dacă până atunci stătea liniștită și poate nu-și manifesta în nici un fel curiozitatea, la auzul strigătului pe care tată copilului îl dă cu lacrimi de durere sau de pocăință sau ambele, vine ca un val să vadă ce se întâmplă. Să vadă dacă nu cumva e rost de un spectacol, de un scandal. Pentru a-i potoli această dorință de senzațional, Hristos, ceartă duhul cel necurat, zicându-i: „Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el!” Nu spune numai să iasă ci și nici să nu mai intre. Dacă în multe din minunile sale El scotea doar demonii , acum face în plus un dar deosebit care recompensează atât suferința îndurată de această familie greu încercată de-a lungul anilor cât și credința nou primită și anume, poruncește duhului să nu mai intre în copil. Cu alte cuvinte întărește cu putere Sa divină trupul și sufletul copilului ocrotindu-l de orice rău pe care l-ar putea face duhul cel necurat după cum îi și avertiza pe ucenicii Săi într-o altă discuție că duhul cel necurat când iese și se întoarce după un timp și vede casa măturată și împodobită dar fără har mai aduce încă șapte duhuri mai rele decât el (Luca 11, 24-26).
Ieșirea demonului din copil nu este lipsită de dramatism. El răcnește și-l zguduie cu putere, lăsându-l aproape fără suflare. Și când toți credeau că a murit, Hristos îl apucă pe copil de mână și îl ridică. Iar cel care până atunci era doar o jucărie pentru cel rău se ridică în picioare, revenind la statura sa de om. Mirarea care i-a cuprins pe cei din jur nu a fost însă mai mare decât bucuria și recunoștința acelui sârman tată care își vedea copilul întreg cum nu mai spera vreodată. Lacrimile, zbuciumul, suferințele și neodihna atâtor ani se risipeau ca și cum nu ar fi fost nimic. Copilul său stătea întreg la trup și la minte renăscut și el prin credința în iubirea și puterea lui Dumnezeu.
Mulți se întreabă de ce suferă copiii și prin ei și părinții. Răspunsul ni-l dă această Evanghelie: necredința. Răceala față de Dumnezeu aduce în viața noastră prezența și lucrarea celui rău care face un calvar viața noastră și a copiilor noștri. Grija doar pentru trupurile noastre și ale copiilor noștri și dezinteresul pentru nemuritoarele noastre suflete arată necredința cea mai cruntă în Dumnezeu și purtarea Lui de grijă. Mulți părinți spun: „Să dau copilului tot ce este mai bun”. Însă acest ce este mai bun sunt doar lucruri materiale sau bucurii trecătoare care ii fac pe copii egoiști, răi și dependenți de ele. Iar de aici până la îndrăcire nu mai este decât un pas. Nu rareori vedem copii care fac părinților scene asemănătoare cu cele ale copilului demonizat din Evanghelia de astăzi. Și aceasta pentru a-și convinge părinții astfel să le dăruiască diversele lucruri pe care și le doresc. Ce e mai dureros e că acești părinți nici nu conștientizează că ei sunt dușmanii propriilor copii și că îi îndrăcesc prin împlinirea tuturor dorințelor și poftelor, provocând-le mari suferințe prezente și viitoare. Acești părinți, morți sufletește, cred că datoria lor se rezumă doar la trupul și bunăstarea copilului. Ei își închipuie că iubirea lor este iubire adevărată iar fuga lor după bunăstarea este în interesul copiilor. Ei înlocuiesc iubirea cu cadourile și educația printr-un răsfăț exagerat. Ei tolerează și trec cu vederea copiilor până și greșelile de comportament cele mai elementare. De fapt, ei înșiși nu se recunosc în postura de părinți pentru că își învață copii să le spună pe nume, să nu-i respecte și să nu-i asculte. Mai târziu, când văd roadele rele pe care le culeg dau vina pe oricine numai pe ei nu.
Mulți, ca și apostolii se întreabă, cum pot ieși din oameni duhurile necurate. Și răspunsul lui Hristos este simplu: prin rugăciune și prin post. Spune mai întâi rugăciunea, pentru că ea e fapta pe care o poate săvârși oricine, oricând, oriunde. Mic sau mare, copil sau matur, bărbat sau femeie, credincios sau păgân, oricine se poate ruga. Dimineața, la prânz, seara, noaptea sau în timpul zilei, în biserică sau în casă, pe drum sau la muncă, în lume sau în pustie, cu glas tare, în șoaptă sau în gând, prin cântare, citire sau recitare, îi cerem, îi mulțumim și îl slăvim pe Dumnezeu care așteaptă și primește rugăciunea noastră fără nici o condiție. Nu pentru că ar avea nevoie de ea ci pentru că noi avem nevoie de El și acesta e modul în care trăim cu El, prin El și pentru El. Rugăciunea este începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor pentru că în ea este prezent Dumnezeu care le împlinește pe toate și le face bune foarte. Prin rugăciune omul primește o altă armă îndreptată împotriva duhurilor necurate și anume postul. Postul însemnă înfrânarea de la tot ce este nefolositor sau dăunător. Postul însemnă renunțarea la cele ale lumii acesteia și dorirea celor de sus. Postul însemnă dorința de preschimbare a firii noastre pământești în fire îngerească. Postul înseamnă trecerea de la bucuriile pe care ți le aduce tot ce-i pământesc la veșnica bucurie pentru cele cerești.
Prin rugăciune omul urcă pe scara care duce la cer și devine prieten al lui Dumnezeu și al sfinților Săi. Prin rugăciune omul ajunge la măsură dumnezeiască de va voi, doar într-o singură zi (Everghetinos, p. 70). Mulți își închipuie că desăvârșirea se atinge doar la bătrânețe, dar vedem și tineri mai desăvârșiți decât bătrâni. Vedem și apostoli tineri și mai în vârstă și instruiți și mai fără știință de carte. Însă toți au Duhul Sfânt care lucrează în ei neîncetat desăvârșirea în fiecare clipă a vieții lor. Poate de aceea în popor oamenii așteaptă vremea bătrâneții pentru a merge pe calea bisericii pentru că și noi credem că desăvârșirea se atinge după mulți ani, la bătrânețe și astfel deznădăjduim să începem ACUM lucrarea mântuirii noastre. Poate și de aceea Sfântul Ioan Scărarul pe care îl cinstim astăzi a adunat cartea numită „Scara” ca într-un manual, experiența lui și a înaintașilor care au mers pe drumul spre desăvârșire. Nu s-a uitat la tinerețea sau la neștiința lui ci a căutat și a găsit pe Dumnezeu și împărăția Lui.
Tot în Evanghelia de astăzi Hristos spune apostolilor că „Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia”. Ne aduce aminte că viața Lui pe acest pământ este o jertfă adusă lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. Iar noi, la rândul nostru suntem chemați să înviem din faptele noastre rele și să ne jertfim timpul și toată viața după exemplul său din iubire de Dumnezeu pentru mântuirea semenilor noștri. Suntem chemați să înțelegem cuvântul Lui și să nu ne temem să-l întrebăm atunci când nu știm ceva. Suntem chemați să îndrăznim și să luăm Împărăția Sa chiar de ne-ar sta împotrivă toți oamenii, pentru că El este cu noi și a biruit lumea. Amin
Predici ortodoxe 